What dreams may come

Dragul meu Jurnal,

Ieri am mers la film. Şi am făcut dragoste. M-am temut în timpul întregului film că n-o să ştiu cum să reacţionez. A urcat în cameră ca să-mi aducă darul de Crăciun. A întârziat puţin, ştiu, dar nu mai contează. A ţinut pachetul în valiză până s-a făcut noapte. S-a apropiat de mine şi mi-a pus pe deget cel mai frumos inel, mi-a sărutat umerii lăsaţi goi de decolteul rochiei cumpărate special pentru el...

Îşi punea buzele fără să se mişte, dând acelei atingeri uşoare parfumul ezitării sale interioare. Îi ofeream ceafa, urmăream unda caldă a buzelor sale, mişcarea lor... M-am întors şi i-am luat chipul între mâini, începând să i-l sărut de la frunte în jos. Era nesigur. Ochii aveau obligaţia să consimtă ca să nu piardă ceva din vedere. Aerul era parcă mai uşor şi noi nu ştiam să surâdem...

S-a încurcat cu degetele în fermoarul rochiei. Trupul meu debuta în faţa sa. Bronzată şi fericită îi desfăceam cămaşa cu o încetineală exasperantă. Nasturii de la manşete, deja desfăcuţi, mi-au uşurat treaba. Nu am ştiut niciodată să scot o cămaşă cu eleganţă, la fel cum niciodată nu mi-au plăcut maiourile de culoare albă lipsite de senzualitate.

L-am întins pe pat, cu picioarele lungi puse ferm pe podea. Soliditatea sa defensivă şi o femeie stând călare peste el... Asupritorul şi sclavul, roluri indirect proporţionale cu actori. Îl ţineam prizionerul mângâierilor mele, iar el mă lăsa să fac ce vreau eu, liniştindu-mi dorinţa de a poseda. I-am sărutat palma, închizându-i ochii, aşa cum se face cu copiii, ca să-i convingi să doarmă.

- Te vreau.

A spus-o într-o clipă, dar m-a mângâiat la infinit. Nu ne-am grăbit, ne-am achitat de marea aşteptare. Ceea ce urmează după e o cursă întinsă spre banalitate. Nu am căzut în ea şi de aceea îl iubesc. Uff... ce târziu s-a făcut... Mă duc să-mi îmbrac rochia pe care o voi purta în seara asta. Încă nu m-am hotărât ce pantofi voi purta.


P.S. Aaa... Un An Nou fericit şi ţie, Jurnalule.


photo

Late night calls that never end...

„I miss what could, could have been... Late night calls that never end... I miss how you would hold me close like you'd never let me go... Why can't we rewrite our history?”

A treia cale

Jurnalul meu,

„A treia cale” a noastră există. Chiar dacă uneori e invizibilă până şi pentru inimile noastre. Pentru că la ea nu se ajunge pe calea firului de telefon, nici pe calea aerului, nici pe căi scurte. Este calea interioară, aceea care leagă două fiinţe, chiar dacă ele nu se văd, chiar dacă nu se aud, chiar dacă nu se ating. E o cale plină de lumină, de gânduri, de idei. E o cale care are puterea să şteargă neliniştea. Şi care trebuie şi e în stare să dea uşurare când te simţi trist, poate puţin singur. Şi ai dorinţa de a îmbrăţişa, pierzându-te unul în celălalt. Poate este o cale de iubire. Această cale transparentă între mine şi el există. Eu sunt sigură. Calea noastră invizibilă este bogată şi fecundă. Nimeni nu va putea să i-o ia. Nimeni nu va putea să mi-o ia. Acolo suntem el şi cu mine. Şi nu supărăm pe nimeni. E o cale de lumină unde timpul nu există. Deoarece timpul interior nu are limite. Şi nu suferă dezaprobările. Nu vreau să se închipuie refuzat. Eu locuiesc pe strada sa invizibilă. Dacă noi ne-am întâlnit după luni în care numai ne zărisem înseamnă că sufletele noastre, inimile noastre şi trupurile noastre aveau nevoie să se întâlnească. Chiar dacă de o parte sunt responsabilităţile vieţii, noi nu trebuie să ştergem „calea” noastră. Să stăm împreună ne face bine. Şi lui, şi mie.

Vreau să-ţi povestesc călătoria mea prin infern. Când găseşti o oră, îmi fac timp şi te duc să vezi un colţ. Acum mă duc să pap ciorbă.

Cuvântul zilei: prudenţă

Jurnalul meu,

O zi ciudată, ziua de astăzi, cu un soare orbitor. Iau o pilulă şi aş vrea să mă înec înăuntru. Ca să mă desprind. Şi vine seara fără ca să se schimbe ceva din jurul meu.  Pe cer a apărut luna. E mare, nici argintie, nici albă. Are culoarea oţelului. Dacă ar putea vorbi, ar propovădui prudenţa. Tocmai ea, care nu a făcut decât să-mi dăruiască iluzii! Sufletul meu făcut zdrenţe rătăceşte...

Iar acum, exerciţiul pentru care el m-a antrenat luni întregi... să-l evit, să nu-l mai sun, să nu-l mai văd, să mă ascund de ochii lui ca să nu citească într-ai mei cât de mult îmi lipseşte, câtă nevoie am de iubirea sa. Nici măcar nu mai plâng. Totul e închis înăuntru împreună cu o tristeţe care pare a nu mai avea sfârşit. Oare asta e iubirea? Spune-mi tu, te rog... Un nu ştiu cine considera că a fi adulţi înseamnă a fi singuri. Dar eu nu vreau să fiu adultă. Vreau să fiu iubită, iubită cu adevărat. Vreau să mă vindec. Vreau să nu îl mai văd, vreau să nu îl mai salut, dacă îl întâlnesc, vreau să merg împotriva raţiunii sale. Trebuie să îmi stăpânesc instinctele. Nu mai pot să ascult muzică şi nici să citesc cărţi pentru că fiecare notă, frază nu e decât o pură şi dureroasă evocare... Vreau să nu mai fiu în ziua în care îşi va da seama de acest lucru.

Întotdeauna s-a întâmplat aşa. Reuşeam să-mi construiesc ziduri protectoare, să-mi recuperez virginitatea existenţială până la bărbatul următor care, fără politeţe, sfărâma apărarea mea de netrecut. Un joc de construcţie şi de distrucţie. Oare aşa a fost viaţa mea, dragul meu Jurnal? Cred că nu am găsit cărarea cea dreaptă. Înaintez urmând intuiţia care mă conduce spre pericole necunoscute. Într-adevăr, nu am pierdut niciunul...


P.S.: Crăciun fericit, Jurnalule.

Căderea îngerilor

Totul a început cu un vis...

Munţi înalţi,o clădire aşezată pe stânci, o clădire roşie, de un roşu stins, un roşu ca al soarelui în amurg. Mai jos, hoituri de câini care putrezeau acoperite de un noian de muşte... Vântul îi încovoia spinarea. În vis, stătea în picioare, dar avea impresia că se află foarte sus, mai dus decât ea însăşi, deasupra unui trup delicat, uscat ca o aripă de fluture. Era trupul ei şi totuşi nu era al ei. Prin sânge îi circula o nesecată ură, ce o împingea din urmă să caute pe poteci un bărbat pe care voia să-l ucidă cu bâta. Ura era atât de puternică, un lapte negru clocotitor, încât până la urmă a dat pe dinafară şi a trezit-o.

S-a regăsit cu ea însăşi, doar cu ea, în aşternuturile ei roz obişnuite, în camera ei, sun un cer înnorat.

Visul a amuzat-o.

Numai că visul s-a întors.

De unde vin oare visele?

Şi pentru ce se năpustea acesta asupra ei?

Noapte de noapte se pomenea bătând drumuri pietroase cu răzbunarea aceea ascunsă în suflet. Şi mereu aceleaşi hoituri de câini. Dacă în realitate câinii sunt credincioşi omului, atunci în vis, hoiturile de câini nu reprezintă nimic altceva decât minciuni sfruntate, promisiuni deşarte... Hoituri de câini şi bâta din mână care-l căuta pe bărbatul pe care trebuia să-l doboare.

A început să i se facă frică. În mod obişnuit, visele apar, apoi se şterg. Visul ăsta părea să se instaleze definitiv! Începea să frecventeze două lumi, la fel de stabile, la fel de fixate: aici, lumea la lumina zilei în care se lovea de aceleaşi lucruri banale, se ciocnea de aceiaşi oameni, în acelaşi oras, iar acolo... dar unde oare acolo? ...lumea munţilor înalţi de piatră, în care voia să ucidă un bărbat. Dacă visele se repetă în miezul zilei trăite când eşti treaz, cum să nu crezi că e vorba de realitatea pe care o trăieşti? Oare ce poartă îi deschisese ei somnul?

Răspunsul a zăbovit până să capete chipul unui înger căzut...

photo

Prima noapte de dragoste

Dragul meu Jurnal,

Aş vrea să fiu în stare să las cuvintele să mi-o ia înainte. Să stau ascunsă în spatele lor şi să le observ în timp ce aleargă singuratice spre foaia de hârtie şi să compun aceste frânturi de gânduri, care ajung până la el.

E noapte.

Îl privesc şi mă gândesc că îl iubesc. Îl privesc şi reuşesc să mă definesc numai prin el.

A adormit încet, după ce am făcut dragoste. Epuizat, a adormit spunându-mi aş vrea să fiu mic cât o boabă de fasole, ca să stau înăuntrul tău pentru totdeauna. Eu nu reuşesc să închid ochii.

Să mă uit la el pe ascuns, cum stă gol, cu urme lăsate de sex, mă umple de mândrie. Îmi place să cred că i-am dăruit un somn fericit.

Ascult muzică la căşti, ca să nu îl deranjez, şi mă gândesc la fiul nostru. O să-i punem numele Victor. Mă gândesc la Victor şi mi-l imaginez bărbat. Va avea picioare la fel de frumoase ca ale lui. Fâşii de muşchi care acum sunt lăsate în voia lor, istovite de oboseală.

Ne-a lipsit  în noaptea asta ceea ce luni întregi ne-a frecat la melodie, sub trăsăturile teribile ale duşmanului, timpul. Prea mult timp atunci, prea puţin acum.

A descoperit, de fapt a fost un fel de confirmare pentru el, în sfarsit, cât de mult îmi place să fiu sărutată încet pe spate. La sărutările lui, orele par minute, minutele secunde.

Îl iubesc. Îl iubesc. Îl iubesc. Ce repede trece timpul când iubeşti. Îl iubesc. Îl iubesc. Îl iubesc. Am repetat la infinit, cântec de leagan, făcut din „iubesc”.

Dragul meu confident, cum să-ţi descriu frumuseţea timpului? Fericirea de a şti că nu va mai pleca de lângă mine? Mâine mă voi trezi lângă el, iubindu-l. Aş vrea să-l scutur, să-l trezesc să-i spun asta.

Cearşaful mototolit miroase a sex, miroase a dragoste. Cea pe care am făcut-o şi cea pe care o vom face.

Aş vrea să prelungesc această profundă fericire pentru totdeauna...

photo

Mărturisirea unui copil răsfăţat

Tot ce am vrut de la viaţă a fost dragoste. Dragoste sinceră. Dragostea sinceră a părinţilor, dragostea sinceră a vecinilor, colegilor, prietenilor, dragostea sinceră a lui. În afară de părinţi, rând pe rând, m-au futut toţi şi... mie nu mi-a păsat. Am trăit din plin dorinţa, am trăit din plin bucuriile misticismului şi ale creaţiei, am trăit din plin trecând prin cele mai profunde drame ale existenţei, ajungând să mă închid în mine mereu, ca mai târziu, de fiecare dată, să încep să visez din nou, încet, încet să încetez să mai trăiesc pentru mine însămi, să ofer tot iar, pentru că toate sentimentele celorlalţi mă afectează, pentru că nu sunt destul de crudă şi toţi, chiar şi cei pe care aparent îi las să plece cu mâinile goale, iau cu ei o bucată din carnea şi forţa mea.

El... a fost iluzia mea. Mă făcea să cred că pot respira odată cu el, apoi simţeam cum se îndepărta brusc. Mă făcea să simt mii de speranţe, spulberate pentru o clipă de iubire. Îmi alterna fiorii de dragoste cu tremurul valurilor de furie. A trebuit să plătesc scump... câte un şirag sărat de lacrimi cristaline pentru fiecare gând al său şoptit în întuneric. Pentru o secundă mă simţeam regina lui, pentru ca mai apoi el să se transforme în păcatul meu.

Adevărul e că... tâjesc după el cu disperare, întrebându-mă ce o să mai rămână din mine după această luptă de a trăi pentru mine însămi, care este atât de grea, atât de grea, atât de istovitoare. E ceea ce vreau eu împotriva fericirii mele. Absurd, nu? O alegere cumplită întotdeauna. Era atât de bine când eram copii...

Doare şi nu vreau morfină (partea a 2-a)

...vreau schimbare, vreau adevăr şi dragoste.

Jurnalul meu,

Încercam să-ţi dau un punct de plecare ieri, pentru că ieri, sau poate alaltăieri, visul meu obsedant s-a schimbat, iar eu de acolo am plecat. Chiar de acolo, de pe una din băncuţele acelea frumoase.

Scenă cu el când încerc să-i spun că întotdeauna există speranţă, să nu şi-o piardă niciodată, doar că acum lucrurile nu mai merg. Şi el se albeşte, tremură. Iar eu stau acolo rece, prefecându-mă că simt ceva. Nu simt absolut nimic, dacă nu punem la socoteală toată furia, neputinţa, toată iubirea ce trece printr-un proces de metamorfozare în ură, toate nopţile în care plângeam de dor şi el era pe cealaltă bancă, toate zilele în care nu puteam să mănânc gândindu-mă că banca mea e ruginită şi îmi merit pedeapsa de a nu fi împreună cu el... Nup, nu simt nimic... altceva. Dar el e profund afectat. Imploră, stăruie, spune că viaţa lui s-a sfârşit, că suferă. Pentru tine aş fi în stare de orice... Rahat. Chiar aşa? Umm... Iartă-mă, chiar aşa e... Având în vedere faptul că eu îţi spuneam că te iubesc şi tu îmi spuneai că sunt viaţa ta, în timp ce ţi-o trăgeai cu ea pe banca fierbinte...


Îmi place oare asta? Îmi place să-mi provoc singură durere? Nu.

Sunt crispată. Vreau să se termine mai repede. Am aflat că din grădină se poate ieşi în deplină libertate destul de uşor, pentru că poarta frumoasă din fier forjat se închide doar seara. Şi aşa am început călătoria pe care ţi-o descriu., chiar dacă o cunoşti prea bine, căci, din întâmplare, e acceaşi pe care am făcut-o când m-ai însoţit.

Într-o frumoasă dimineaţă, deşi urăsc dimineţile, mi-am făcut trăistuţa, care de altfel, este atât de grea acum faţă de altădată, şi am păşit uşurel. Şi am mers şi am mers şi am mers şi am mers, cum se zice în basme, pentru că, fireşte, am mers numai pe jos, şi trebuie să-ţi spun, dragul meu, că mersul pe jos mi-a făcut foarte bine, pentru că erau multe zile de când mă mişcam doar câţiva paşi în grădina aceea absurdă. Poate te vei întreba cum am făcut tot drumul într-o singură zi... Ei bine, uite aşa. Te-aş putea minţi şi înşela asupra timpului, cum au făcut alţii cu mine, asupra sentimentelor, dar eu voi izbuti să-ţi spun adevărul... pentru că drumul este, într-adevăr, lung, chiar lung de tot, dar merită să te eliberezi. 

Şi merg şi acum... şi aştept Crăciunul mergând, depărtându-mă de tot. Crăciun fericit, Jurnalule.

În grădina cu minciuni

Scumpul meu, dragul meu Jurnal,

De câteva zile mă urmăreşte în mod obsedant acelaşi vis. Pur şi simplu nu-mi dă pace! Închid ochii, adorm, nu trec 5 minute şi apare... 

Punct de plecare: era odată o pădure. Iar în mijlocul pădurii, o casă. Iar în faţa casei o grădină. Iar în grădină, garduri vii, plantate în labirint, după modelul italienesc şi doi palmieri frumoşi. Iar sub palmieri, patru băncuţe aşezate spate în spate, în aşa fel încât cine stă pe una nu poate privi persoana aflată pe cealaltă. Şi pe una din bănci e o domnişoară, pe cealaltă, alta. Vine un tânăr. Observă prima domnişoară şi se aşază lângă ea. Stau împreună un timp, după care ea începe să acorde mai mult interes oamenilor ce se plimbau prin grădină. Atunci e momentul în care el observă cealaltă domnişoară. Se ridică şi se aşază pe bancă lângă ea. Vorbesc, zâmbesc, trăiesc. Se simţeau bine doar că... din când în când tânărul acesta îşi mai aducea aminte de prima domnişoară şi se mai ducea şi lângă ea pe bancă. Ea nu prea îi simţea lipsa, era ocupată să deseneze obiecte de decor pentru grădină, în schimb, a doua domnişoară îi simţea mult lipsa atunci când el nu era lângă ea. Nu mai putea mânca, nu mai putea privi păsărelele, nu-i mai plăcea grădina, nimic nu mai era frumos. Şi zilele au trecut, dragul meu Jurnal... Şi tânărul continua să oscileze între cele două domnişoare... Şi nu aş putea să îţi spun la care se gândea mai mult... Ştiu doar că începuse să-i zică celei de a doua că e viaţa lui, după care pleca la prima şi i-o trăgea. Revenea la a doua şi îi şoptea că o iubeşte şi apoi se ducea iar la prima şi făceau sex. Poate îi spunea şi ei că o iubeşte. Poate chiar o iubea. Poate se plictisea. Înţelegi?

Rahat. Dacă nu am înnebunit după tot ce s-a întâmplat zilele astea, n-o să înnebunesc niciodată.

Nu mi-e foame!

Alright, alright, m-ai convins. Mănânc! Jesus... 

 

P-S- Isn't he adorable? I love him...

Sunt prea mică

Casa era încântătoare. Am pregătit patul ca să-l primesc pe doctor mâine. Îmi plăcea decorul liniştitor în care Prinţesa avea să avorteze.

Am stat în apartament vorbindcu copilulmeu. I-am spus că ar trebui să-i pară bine că nu e aruncat în lumea asta neagră în care până şi cele mai mari bucurii sunt întinate de durere, în care suntem robi ai forţelor materiale. El se agita şi dădea din picioare. Atât de plin de energie, o, copilul meu, copilul meu creat pe jumătate pe care îl voi arunca înapoi în neant. Înapoi în obscuritate şi în inconştient, şi-n paradisul nefiinţei. Te-am cunoscut; am trăit cu tine. Tu eşti doar viitorul. Tu eşti abdicarea. Eu trăiesc în prezent, cu bărbaţi care sunt mai aproape de moarte. Eu vreau bărbaţi, nu o viitoare extensie a mea într-o ramură. Micuţul meu încă nenăscut, îţi simt picioruşele lovindu-mi pântecele. Micuţul meu încă nenăscut, e foarte întuneric în camera în care stăm, la fel de întuneric cum trebuie să fie şi pentru tine înlăuntrul meu, dar e probabil mai dulce pentru tine să stai la căldură decât e pentru mine să caut în această cameră întunecoasă bucuria de a nu şti, de a nu simţi, de a nu vedea, bucuria de a sta nemişcat şi liniştit într-o căldură şi un întuneric deplin. Cu toţii încercăm mereu să regăsim această căldură şi acest întuneric, această viaţă fără durere, această viaţă fără durere, această viaţă fără nelinişte ori teamă ori singurătate. Tu eşti nerăbdător să trăieşti; dai din picioruşe, micuţul meu încă nenăscut; trebuie să mori. Trebuie să mori înainte de a cunoaşte lumina sau durerea sau frigul. Trebuie să mori în căldură şi întuneric. Trebuie să mori pentru că nu ai tată.

Sunt prea mică. N-am fost construită pentru maternitate. Sunt înconjurată de atâta dragoste că-mi vine să plâng.

photo

Ameninţări întunecate

Dragă Jurnalule,

Oamenii întotdeauna mi-au încredinţat secretele lor, dar eu cui să i le încredinţez pe ale mele? Ţie. Doar ţie, Jurnalul meu.

Oamenii se chinuie ani de zile cu parteneri care în mod clar par veniţi de pe altă planetă. Vrem atât de mult să credem că ne-am găsit jumătatea. Îţi trebuie curaj să accepţi realitatea ca fiind opusul situaţiei convenabile. Îmi amintesc că m-a copleşit furia când, odată, într-o frenezie de oboseală şi revoltă,  mi-a exclamat:  „Spui că mă iubeşti, dar nu faci nimic pentru mine!”. Îmi amintesc asta şi acum, doar că acum mă copleşeşte mila şi simt că aş vrea să fac ceva pentru el, pentru noi. Dar îndată ce o spun dorinţa mea piere, pentru că sunt conştientă că este o dorinţă distructivă, că nu mai am destulă vitalitate, că am muncit destul pentru ca să meargă, că nu mai vreau să fac sacrificii. Aşa că spontaneitatea mea piere (oricum urăsc noţiunea de a fi spontan.), generozitatea mea devinde o minciună a cărei răceală mă înfioară şi aş vrea ca amândoi să recunoaştem că suntem istoviţi de sacrificii şi istoviţi să mai suferim inutil. Aş vrea să am forţe noi şi să mă smulg din întuneric şi sufocare, dintr-o mare şi înăbuşitoare durere în care mă zvârcolesc ca într-un cuptor, dintr-o autosfâşiere inchiziţională. Aş vrea să înfrâng durerea ce reapare mereu.

Am obosit să mă gândesc. Vreau să adorm cu mâinile încrucişate pe piept ca pentru moarte... Şi-am murit din nou, aşa cum am mai murit şi de alte ori. Am murit şi am reînviat dimineaţa, când soarele a ajuns pe peretele din faţa ferestrei mele. Un cer albastru şi soarele pe perete. 




 

Mark my words: 

The flower of my universe... 

I'm never gonna set you free, 

you'll always be a part of me.