Totul a început cu un vis...
Munţi înalţi,o clădire aşezată pe stânci, o clădire roşie, de un roşu stins, un roşu ca al soarelui în amurg. Mai jos, hoituri de câini care putrezeau acoperite de un noian de muşte... Vântul îi încovoia spinarea. În vis, stătea în picioare, dar avea impresia că se află foarte sus, mai dus decât ea însăşi, deasupra unui trup delicat, uscat ca o aripă de fluture. Era trupul ei şi totuşi nu era al ei. Prin sânge îi circula o nesecată ură, ce o împingea din urmă să caute pe poteci un bărbat pe care voia să-l ucidă cu bâta. Ura era atât de puternică, un lapte negru clocotitor, încât până la urmă a dat pe dinafară şi a trezit-o.
S-a regăsit cu ea însăşi, doar cu ea, în aşternuturile ei roz obişnuite, în camera ei, sun un cer înnorat.
Visul a amuzat-o.
Numai că visul s-a întors.
De unde vin oare visele?
Şi pentru ce se năpustea acesta asupra ei?
Noapte de noapte se pomenea bătând drumuri pietroase cu răzbunarea aceea ascunsă în suflet. Şi mereu aceleaşi hoituri de câini. Dacă în realitate câinii sunt credincioşi omului, atunci în vis, hoiturile de câini nu reprezintă nimic altceva decât minciuni sfruntate, promisiuni deşarte... Hoituri de câini şi bâta din mână care-l căuta pe bărbatul pe care trebuia să-l doboare.
A început să i se facă frică. În mod obişnuit, visele apar, apoi se şterg. Visul ăsta părea să se instaleze definitiv! Începea să frecventeze două lumi, la fel de stabile, la fel de fixate: aici, lumea la lumina zilei în care se lovea de aceleaşi lucruri banale, se ciocnea de aceiaşi oameni, în acelaşi oras, iar acolo... dar unde oare acolo? ...lumea munţilor înalţi de piatră, în care voia să ucidă un bărbat. Dacă visele se repetă în miezul zilei trăite când eşti treaz, cum să nu crezi că e vorba de realitatea pe care o trăieşti? Oare ce poartă îi deschisese ei somnul?
Răspunsul a zăbovit până să capete chipul unui înger căzut...
0 comments:
Trimiteți un comentariu