Mărturisirea unui copil răsfăţat

Tot ce am vrut de la viaţă a fost dragoste. Dragoste sinceră. Dragostea sinceră a părinţilor, dragostea sinceră a vecinilor, colegilor, prietenilor, dragostea sinceră a lui. În afară de părinţi, rând pe rând, m-au futut toţi şi... mie nu mi-a păsat. Am trăit din plin dorinţa, am trăit din plin bucuriile misticismului şi ale creaţiei, am trăit din plin trecând prin cele mai profunde drame ale existenţei, ajungând să mă închid în mine mereu, ca mai târziu, de fiecare dată, să încep să visez din nou, încet, încet să încetez să mai trăiesc pentru mine însămi, să ofer tot iar, pentru că toate sentimentele celorlalţi mă afectează, pentru că nu sunt destul de crudă şi toţi, chiar şi cei pe care aparent îi las să plece cu mâinile goale, iau cu ei o bucată din carnea şi forţa mea.

El... a fost iluzia mea. Mă făcea să cred că pot respira odată cu el, apoi simţeam cum se îndepărta brusc. Mă făcea să simt mii de speranţe, spulberate pentru o clipă de iubire. Îmi alterna fiorii de dragoste cu tremurul valurilor de furie. A trebuit să plătesc scump... câte un şirag sărat de lacrimi cristaline pentru fiecare gând al său şoptit în întuneric. Pentru o secundă mă simţeam regina lui, pentru ca mai apoi el să se transforme în păcatul meu.

Adevărul e că... tâjesc după el cu disperare, întrebându-mă ce o să mai rămână din mine după această luptă de a trăi pentru mine însămi, care este atât de grea, atât de grea, atât de istovitoare. E ceea ce vreau eu împotriva fericirii mele. Absurd, nu? O alegere cumplită întotdeauna. Era atât de bine când eram copii...