Ameninţări întunecate

Dragă Jurnalule,

Oamenii întotdeauna mi-au încredinţat secretele lor, dar eu cui să i le încredinţez pe ale mele? Ţie. Doar ţie, Jurnalul meu.

Oamenii se chinuie ani de zile cu parteneri care în mod clar par veniţi de pe altă planetă. Vrem atât de mult să credem că ne-am găsit jumătatea. Îţi trebuie curaj să accepţi realitatea ca fiind opusul situaţiei convenabile. Îmi amintesc că m-a copleşit furia când, odată, într-o frenezie de oboseală şi revoltă,  mi-a exclamat:  „Spui că mă iubeşti, dar nu faci nimic pentru mine!”. Îmi amintesc asta şi acum, doar că acum mă copleşeşte mila şi simt că aş vrea să fac ceva pentru el, pentru noi. Dar îndată ce o spun dorinţa mea piere, pentru că sunt conştientă că este o dorinţă distructivă, că nu mai am destulă vitalitate, că am muncit destul pentru ca să meargă, că nu mai vreau să fac sacrificii. Aşa că spontaneitatea mea piere (oricum urăsc noţiunea de a fi spontan.), generozitatea mea devinde o minciună a cărei răceală mă înfioară şi aş vrea ca amândoi să recunoaştem că suntem istoviţi de sacrificii şi istoviţi să mai suferim inutil. Aş vrea să am forţe noi şi să mă smulg din întuneric şi sufocare, dintr-o mare şi înăbuşitoare durere în care mă zvârcolesc ca într-un cuptor, dintr-o autosfâşiere inchiziţională. Aş vrea să înfrâng durerea ce reapare mereu.

Am obosit să mă gândesc. Vreau să adorm cu mâinile încrucişate pe piept ca pentru moarte... Şi-am murit din nou, aşa cum am mai murit şi de alte ori. Am murit şi am reînviat dimineaţa, când soarele a ajuns pe peretele din faţa ferestrei mele. Un cer albastru şi soarele pe perete. 




 

Mark my words: 

The flower of my universe... 

I'm never gonna set you free, 

you'll always be a part of me.