Doare şi nu vreau morfină (partea a 2-a)

...vreau schimbare, vreau adevăr şi dragoste.

Jurnalul meu,

Încercam să-ţi dau un punct de plecare ieri, pentru că ieri, sau poate alaltăieri, visul meu obsedant s-a schimbat, iar eu de acolo am plecat. Chiar de acolo, de pe una din băncuţele acelea frumoase.

Scenă cu el când încerc să-i spun că întotdeauna există speranţă, să nu şi-o piardă niciodată, doar că acum lucrurile nu mai merg. Şi el se albeşte, tremură. Iar eu stau acolo rece, prefecându-mă că simt ceva. Nu simt absolut nimic, dacă nu punem la socoteală toată furia, neputinţa, toată iubirea ce trece printr-un proces de metamorfozare în ură, toate nopţile în care plângeam de dor şi el era pe cealaltă bancă, toate zilele în care nu puteam să mănânc gândindu-mă că banca mea e ruginită şi îmi merit pedeapsa de a nu fi împreună cu el... Nup, nu simt nimic... altceva. Dar el e profund afectat. Imploră, stăruie, spune că viaţa lui s-a sfârşit, că suferă. Pentru tine aş fi în stare de orice... Rahat. Chiar aşa? Umm... Iartă-mă, chiar aşa e... Având în vedere faptul că eu îţi spuneam că te iubesc şi tu îmi spuneai că sunt viaţa ta, în timp ce ţi-o trăgeai cu ea pe banca fierbinte...


Îmi place oare asta? Îmi place să-mi provoc singură durere? Nu.

Sunt crispată. Vreau să se termine mai repede. Am aflat că din grădină se poate ieşi în deplină libertate destul de uşor, pentru că poarta frumoasă din fier forjat se închide doar seara. Şi aşa am început călătoria pe care ţi-o descriu., chiar dacă o cunoşti prea bine, căci, din întâmplare, e acceaşi pe care am făcut-o când m-ai însoţit.

Într-o frumoasă dimineaţă, deşi urăsc dimineţile, mi-am făcut trăistuţa, care de altfel, este atât de grea acum faţă de altădată, şi am păşit uşurel. Şi am mers şi am mers şi am mers şi am mers, cum se zice în basme, pentru că, fireşte, am mers numai pe jos, şi trebuie să-ţi spun, dragul meu, că mersul pe jos mi-a făcut foarte bine, pentru că erau multe zile de când mă mişcam doar câţiva paşi în grădina aceea absurdă. Poate te vei întreba cum am făcut tot drumul într-o singură zi... Ei bine, uite aşa. Te-aş putea minţi şi înşela asupra timpului, cum au făcut alţii cu mine, asupra sentimentelor, dar eu voi izbuti să-ţi spun adevărul... pentru că drumul este, într-adevăr, lung, chiar lung de tot, dar merită să te eliberezi. 

Şi merg şi acum... şi aştept Crăciunul mergând, depărtându-mă de tot. Crăciun fericit, Jurnalule.