Mi s-a întâmplat şi altfel

Toamna, o căruţă de cărat melancolii

Şi nimeni nu a observat atunci că, dintre toate locurile, acolo, într-o lume în care unu plus unu refuza să mai facă doi, în acea solitudine particulară, personală, care mă înconjura, m-am îndreptat către dansul viselor uitate. Toate amintirile mele îmi vorbesc pe măsură ce dansez, la fel cum scoicile de mare se sfărâmă sub picioarele mele pe plajă. Fiecare val care se sparge trezeşte în mine reverberaţii la distanţă. Aud răsunând în mine zilele de mult apuse şi în mintea mea întreaga serie nesfârşită de vechi pasiuni se avântă înainte ca valurile mării. Îmi amintesc spasmele, suferinţele, dorinţele în rafală, care şuierau ca vântul în pânze şi tânjirile mari şi ambigue care se răsucesc în întuneric ca un stol de pescăruşi într-un nor de furtună.

Şi când lumea pleacă fără să îmi spună, o las în braţele verii, iar mintea mea rătăcitoare se întoarce pentru împrospătare la toamna fără iluzii, aşa cum un călător prăfuit se scufundă într-o iarbă moale şi stufoasă, făcându-se linişte.

Cunosc liniştea asta... o linişte foarte înaltă şi liniştită.

photo

Do you know what the perfect superhero power would be?

For me it would be the ability to get back all the time I wasted on people who eventually let me down.

photo

Tratament pentru prelungirea viselor

Dacă n-ai talent la scris, desenează

Totdeauna m-au fascinat desenele pe care le fac copiii pe trotuar. E acolo o lume mirifică pe care, din păcate, o spală prima ploaie... Aţi văzut vreodatp cum "lucrează" micii artişti? Cu creta, cu creionul colorat sau cu pensula muiată în acuarele, ei par să intre în desen, să ia parte la acţiunea înfăţişată care, pentru ei, devine mai reală decât realitatea. Şi au dreptate... ce e mai artificial şi mai neverosimil decât realitatea?!

La toate acestea mă gândeam privind cum desenează Mălina, pe care mi-au adus-o părinţii ei pentru câteva ceasuri. Nu poţi refuza nişte vecini simpatici, care te-au mituit cu un platou de clătite, să ţii la tine un ghem blond de cinci ani până dau ei o fugă cu maşina la Iaşi.

Eu tot scriu şi ea va sta liniştită şi va desena... Şi chiar aşa s-a întâmplat. Atâta doar că mie, nevenindu-mi inspiraţia, am vrut să văd dacă, în schimb, colegei mele de creaţie îi mergea mai bine. Pe colile mari de hârtie se îngrămădeau tot felul de linii şi pete care, privite de la înălţimea mea, încă nu prindeau niciun contur, n-aveau nicio semnificaţie...

 - Ce faci acolo, Mălina?

- De-se-nez, mi-a răspuns cu întreruperi de respiraţie.

- Asta văd. Dar ce?

- O grădină zoologică...

 Ca să vezi! Ce interesant.

- Mă conduci şi pe mine în grădina ta zoologică? am întrebat-o cu tonul acela fals cu care vorbesc întotdeauna adulţii cu copiii.

- Te conduc...

Şi ca să-i arăt că ştiu să iau totul în glumă, i-am întins o bomboană, ce o aveam pregătita dinainte, pentru orice eventualitate.

- Ce-i asta? m-a întrebat.

- Biletul de intrare, am spus.

A luat bomboana şi a băgat-o în gură.

- În grădina asta zoologică se intră fără bilet...

Am râs şi m-am aşezat lângă ea, gata să primesc explicaţii. Am pus degetul pe un "animal" cu patru picioare, foarte pestriţ, care avea şi ochelari şi un fel de pălărie.

- Asta ce e?

- Ăsta este papacalul. Vorbeşte toată ziua... Eu îl iubesc pe papacalu'. Dacă îl rog, mă duce şi în spate...

Am devenit atentă. Iată un experiment complex de semiotică! Trebuia să investighez mai departe cu grijă, să nu rup convenţiile.

- Şi ăsta cine e? am întrebat arătând un alt "animal".

- Ăsta este mototanu. Îl cheamă Bogdan...

Bogdan e fratele ei mai mare. Are şase ani.

- Unde-l pui acolo stă, spuse ea matur, repetând probabil cuvintele părinţilor auzite în casă.

O pată mare galbenă cu ceva ce era evident o trompă mi se păru cunoscută. Poate pentru că am fost şi eu copil.

- Cum se numeşte ăsta?

- Se numeşte telefantul.

Mi-am ascuns zâmbetul.

- Dar de ce se numeşte aşa?

- Pentru că el nu trăieşte decât la televizor, îmi explică fetiţa, mirată că nu ştiu.

Alături era o pată verde, lunguiaţă, tot cu patru picioare.

- Ăsta este croconilul.

Am dat din cap. Nu-mi trebuia nicio explicaţie. Atâta lucru înţelegeam şi eu.

Au venit la rând alte mamifere necunoscute mie, dar care, acum ştiu, există!. Mai întâi baluna sau balona, semănând cu un balon, dar, pentru că ieşea din mare, putea să fie şi un fel de lună care însă înoată şi azvârle apă din cap. Apoi Mălina îmi vorbi despre nişte animale foarte primejdioase care fac rău oamenilor. Am înţeles că unul se numeşte hipopotancul şi cel'alt urangotunul. Leoparcul era şi el rudă cu leul, dar trăia prin parcuri. Pe creanga unui copac era agăţată un fel de pasăre care ţinea în cioc un sac. Pe semne, ecoul "plastic" al vreunei poveşti ce i s-a citit.

- Şi cioara asta, ce e? am întrebat.

- Nu e cioară, îmi spune fetiţa vizibil agasată. E o hoţofană.

Evident. Cine a inventat cândva titlul "Coţofana hoaţă", n-a făcut altceva decât să comită un pleonasm.

Eram cu adevărat femecată de această nouă zoologie care spune mult despre posibilităţile creierului uman înainte ca acesta să fie îndopat cu diferite programe "logice".

- Şi ăsta ce-i?

- Cu ăsta se astupă găurile pământului, îmi spuse mica artistă. Este dopândăul...

...Când au venit părinţii Mălinei, le-am spus că am petrecut foarte plăcut împreună "plimbându-ne pe aleile parcului ei zoologic". Cei doi părinţi i-au aruncat o privire alarmată. Pe semne că ştiau ei de ce trăznăi e în stare "aia mică", iar eu aş putea să cred că nu e bine dezvoltată... Am zâmbit şi le-am spus:

- Ori de câte ori mai aveţi nevoie şi sunt în oraş, o primesc cu plăcere...

După ce familia a plecat, m-am uitat şi eu la ornictoringul din perete. Nici nu observasem cum a trecut timpul...

photo

Despre muchii

 

Îmi amintesc că am făcut o lungă călătorie. Nu sufeream, pluteam în mijlocul vocilor, izolată în spatele unei cuşti de sticlă. Vocile se ciocneau încet de pereţii mei, uşoare ca fulgii. Le recunoşteam pe ale voastre, care mă chemau, dar nu puteam să mă grăbesc. Trăiam un coşmar din care nu mă puteam trezi, voiam să fug, dar nu mă puteam mişca. Nu-mi era frică... De mai multe ori am fost tentată să vă părăsesc, mă chemau pe tărâmul celălalt, acolo unde întinderi nesfârşite de lumini irizate se succed la infinit şi de unde răzbat, înăbuşite, cânturi foarte frumoase, translucide, recviemuri care-ţi pătrund în suflet. Gândeam... gânduri lichide şi calde ca un lapte liniştitor circulând în venele mele: ar fi atât de uşor să alunec în lumea cealaltă, dar auzeam vocea ta plină de teamă din nou şi am ales. Uneori se spune că te întorci din mormânt, e adevărat. Eram foarte departe, dar m-am gândit la gângurelile tale, la primii paşi făcuţi, prima zi de şcoală, primul zece, primul trei, prima dragoste, prima decepţie... M-am gândit la ochii tăi umezi şi la câte mai ai de îndurat şi atunci m-am întors la viaţă, m-am întors în corpul meu.

(Mama, august 2011)

photo

O iubesc cu pasiune

Nu ştiu ce sunt necazurile copilăriei, acele evenimente imperceptibile cărora ne place să le zicem mai târziu traumatisme încercând să ascundem în spatele lor emoţiile de care suntem asaltaţi. Acele mici întâmplări care dau naştere unor copii lipsiţi de apărare, acele drame mărunte de importanţă capitală cărora mai târziu le facem recensământul încercând să explicăm adultul din noi. N-am cunoscut aceste necazuri. Şi totuşi cred că am plâns, dar n-am păstrat gustul acestor lacrimi. Întocmai ca desenele, frescele, ghirlandele care împodobesc primii ani din viaţă şi pentru care pierdem atât de repede îndemânarea, ca personajele feerice pe care le inventăm ca să refuzăm lumea prozaică a adulţilor şi care se destramă de îndată ce începem să ne jucăm de-a oamenii mari, lacrimile mele şi-au lăsat secretul lor în muzeul copilăriei. Evenimente numeroase au străbătut copilăria mea şi ar fi putut să deterioreze iremediabil velele ei fragile, dar am avut noroc: dramele se jucau în spatele uşilor închise, în încăperi în care adulţii se regăseau seara vorbind cu voce scăzută. N-am adormit niciodată fără un cântec, fără un surâs, fără o mângâiere. Nu, aceste mici supărări care fac răni adânci sau aceste şocuri care doboară inima, aceste accidente fără importanţă nu m-au atins. Dacă au existat totuşi, eu le-am uitat.

Sau poate le-am înecat pentru totdeauna în apa adâncă a ochilor ei? Căci eu trăiam fericită alături de o femeie, de o mamă, care îşi luase asupra ei toate supărările, încetinindu-şi mersul pentru ca eu să alerg mai iute, ascunzându-şi lacrimile pentru ca eu să nu uit să râd. Ea era încă tânără pe când eram copil. Câteva fire albe se amestecau cu cele castanii pe la tâmple, mi se părea frumoasă şi era într-adevăr. Frumoasă şi tristă. Trăindu-şi tristeţea ca pe o vocaţie. Dintotdeauna. Neluând decât ca să piardă. Iubind doar ca să sufere. Încercam s-o fac să râdă, zburdând în jurul ei, sâcâind-o adesea. Uneori surâsul ei era forţat şi-i puteam număra suspinele scăpate printre fraze, în mijlocul conversaţiilor cu alţii. Nu înţelegeam pe atunci şi am aflat-o abia de curând. Nu se vorbeşte despre soarta oamenilor decât după moartea lor sau, în timpul vieţii, atunci când se frâng sub povara prea grea a nenorocilor, a necazurilor. Nu s-a prăbuşit încă, s-a încovoiat doar sub o oboseală în faţa căreia am fost neputincioasă, o oboseală pe care nu ştiam cum s-o gonesc.

S-a întâmplat în mod brutal. Trebuia să merg la Bucureşti, dar dimineaţă a sunat telefonul. Impasibilă, am ascultat o voce care-mi anunţa că zburase ca vântul copilăria mea, că adolescenţa mea intra într-un tunel din care nu va mai ieşi, că nu voi mai crede niciodată în Dumnezeu şi în nimic, că de acum voi fi singură dimineaţa, singură seara, singură cu sau fără ceilalţi, dar că nu trebuia să mă descurajez, căci aşa e făcută viaţa, vocea continua... Continua, unduia, scuipa, povestea întâmplarea, întreruptă de tăceri, mă auzi?, alo, mai eşti?, înţelegi?, fără îndoiala că durerea, nor alb, vibraţie sufocantă, marea durere care răstoarnă totul, care devorează, care loveşte, se infiltra asurzitoare în urechea mea, înconjura ca un fulger creierul şi apoi se scurgea peste tot, din adâncul inimii în vârful degetelor, densă şi arzătoare ca o lavă, asemenea cafelei din ceaşca spartă pe gresia bucătăriei. Cum? Nu, nu, nu asta! Nu se poate... De ce? Trebuie să fie o greşeală... Vă rog repetaţi.

Au chemat un medic. Care a chemat o ambulanţă şi ambulanţa a condus-o la un spital. Un spital ca toate spitalele, halate albe, camere albe, eter, formol, cantină, cărucioare în lungul culoarelor albe, comă. 51 de ani fulgeraţi de un accident. Şi acum aud uneori, ca prin vis... La vârsta ei oare îşi va reveni, doctore? Nu-i sigur, nu-i sigur... Dacă îşi va reveni, ştiţi, e posibil să rămână urme. Da, e simplu, închipuiţi-vă o furtună care izbucneşte, torenţială, râul se revarsă, înecând câmpiile, smulgând arborii, într-o zi se retrage în matca lui şi apele sale sunt înghiţite de pământul noroios, dar e nevoie de timp şi pagubele sunt numeroase. Creierul ei este acest câmp inundat. Ceva a pocnit în fundul ochiului, acolo, un dig s-a rupt. Probabil nu va muri din această cauză, dar probabil îi va rămâne ca de lemn jumătate din corpul ei. În termeni medicali se cheamă hemiplegie, de la cuvântul grecesc „hêmiplêgês”: pe jumătate paralizată. Aşa e făcută natura, într-o zi te loveşte fără să te anunţe şi-ţi ia jumătate din corp. Descurcă-te cu restul.

Zile îndelungi n-a ştiut ce se întâmplă cu ea. O ceaţă deasă i-a cuprins întreaga fiinţă. Făceam cu rândul la căpătâiul ei, pândind un semn, un cuvânt, o privire. Nu voiam să înţeleg, nu-mi repetam decât: mi-au frânt femeia pe care o iubeam. Nimic nu va mai fi la fel, o pată apăruse pe cerul meu şi ea nu se va mai şterge niciodată. Stăteam pe marginea patului, cu mâna ei inertă în pumnul meu. Deodată un deget s-a mişcat ca şi cum ar fi vrut să ciocănească la uşa mea, o pleoapă s-a ridicat, ca şi cum ar fi vrut să tragă draperiile, apoi alta, ca şi cum ar fi vrut să deschidă fereastra şi i-am auzit glasul plin de bunătate: O să-mi revin... Am crezut-o şi ea s-a ţinut de cuvânt. Zi după zi, s-a întors la viaţă.

O iubesc cu pasiune.

În mine aglomerat

...iar tu nu mai încapi.

Când vreau să scriu despre tine nu mai ştiu cum se face. :)

photo

Oh da!

Despre dificultatea de a te elibera de sârma ghimpată

Când timpul te înfăşoară cu un ghem de sârmă ghimpată, eliberarea se face treptat. Pentru că la plecare e la fel ca la venire, doar că cerul e dantelat cu sârma ghimpată. Şi mai ai nevoie de un pat. Un alt pat. Ce stupid e să te gândeşti că există un pat anume care dă mai multă savoare iubirii ce se împlineşte. Abia ieri am priceput, părul meu ca mierea, tequila, Weezer şi, după cum vezi, există întotdeauna ceva de învăţat. Pentru că noaptea pretrecută, această sublimă noapte limpede, acră, sărată şi fără nicio adiere, pentru mine a însemnat o înălţare, în sensul cel mai pământesc al cuvântului. Deoarece am urcat cu sandale negre de lac în al şaptelea cer, acolo unde plăcerea este totală şi absolută.

Din resturi de timp

Pe un sentiment, la vale, m-am întors prin timpuri îndepărtate. M-am făcut mică şi am trecut cu ochi sclipitori prin poze, dincolo de ziduri, pereţi şi aşa mai departe. Undeva se rupeau bucăţi de lună, eu traversam clipele pe diagonală  şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. Uneori nu poţi defini totul, aşa cum uneori nu-mi aduc aminte decât că am râs. Am râs mult împreună.

Dar poate că altădată, într-o altă viaţă...

photo

Sometimes alcohol is the answer for a goodbye letter

Dacă m-ai vedea/ cum stau şi nu respir,/ uscat şi imobil,/ umbra mea ar fi cadoul de o zi,/ la ghemul fără fir ţesut din inutil.// Dar, deodată, am fumat un nor... /Şi, de-atuncea, mă prefac că zbor...

Senzaţia nu mi-e deloc stranie, captivă în inutil am fost vreme îndelungată. În nenumărate zile m-am plimbat singură prin Cluj, vizitând catedrala şi alte clădiri destinate celebrării cultelor creştine, petrecând ceasuri întregi pe câte o bancă din umbra copacilor Parcului Central. Am pierdut o după-amiază întreagă în Casa Mauksch–Hintz privind în gol o inscripţie cu majuscule, încadrată de un chenar cu linii curbe, alcătuit din rocaille-uri. M-am refugiat sub bolta semicilindrică a clădirii, boltă cu penetraţii de factură barocă, decorată cu medalioane ovale oarbe şi ghirlande de flori. Îmi plăcea să mă dizolv în timp pe treptele bibliotecii şi soarele să îmi alinte gândurile.

S-au scurs ore întregi urmărind trenurile care intrau şi ieşeau din gară în speranţa că... imposibilul se va întâmpla. Într-o după-amiază ploioasă m-am aşezat la o masă din cafeneaua gării, am cerut o cafea şi am început să butonez telefonul. E ciudat cum în anumite împrejurări omul este obligat să facă totul pentru a da impresia că este în stare normală, mai ales atunci când această stare nu-l interesează câtuşi de puţin şi în special atunci când este preocupat de un gând nemărturisit. Într-o cafenea din centru, de exemplu, nu aş fi putut zăbovi atât, fără să atrag atenţia personalului asupra mea, dar aici, în cafeneaua gării, toţi erau convinşi că aştept sosirea unui tren. Oamenii aşteaptă de multe ori ceasuri întregi sosirea câte unui tren, dar ca să-ţi limpezeşti gândurile, nu e nevoie să stai atât. Şi cu toate acestea aşteptam tocmai din motivul ăsta.

Aşteptam revelaţia care m-a lovit azi-noapte, când îmi trăiam viaţa la 40 de grade în faţa frigiderului, şi pe care am trăit-o azi-dimineaţă, simplu şi pur în faţa Messengerului. N-aş putea să o descriu mai bine decât melodia următoare.

Desenez...

... un curcubeu înalt şi-l trimit spre tine.

Moartea face linişte

Într-o clipă n-a mai fost decât ea. Nările ei uscând aerul, ea luând în stăpânire pământul... Înt-o clipă el nu mai putea trăi fără ea.

În absenţa gravitaţiei, parcă ar fi ieşit dintr-o pereche de ghete prea mari şi pline de ură. Lumina o slefuieşte, o rotunjeşte, îi dă rang de întâmplare perfectă. Laolaltă cu ea, în aer, mai multe întâmplări perfecte proliferează pe traiectorii anapoda. Undeva sus, dar şi undeva jos, proiecţia unei imagini perfecte: sângele ei roşu la marginea lacului, ea arcuindu-se peste trupul lui într-un gest de supremă libertate, mândră de sângele ei roşu spălat de picurii reci de apă veniţi parcă de dincolo... Mândră de cum iubitul i s-a supus lăsând să-i cadă din mână cireşile.

Coliziunea... singura revelaţie de care el avea nevoie să-i mărturisească: te iubesc, Luiza.

In memoriam Luiza Caia

Perspective failibile

Pe planul imaginaţiei, stăpânesc. Pe planul experienţei, mă tem.

photo

Singură la răsărit

Dragă Jurnalule,

Am continuat să lupt. Dacă virtutea consistă într-un şir de eforturi, purtarea mea a fost ireproşabilă. Am înţeles primejdia renunţărilor subite. Am încetat să cred că respectarea oarbă a unui jurământ ne garantează perfecţiunea...

Ca şi viaţa, înţelepciunea mi s-a părut făcută din progrese continue, din relurări, din răbdare. Credeam că o vindecare lentă poate fi mai durabilă. M-am mulţumit, cum fac săracii, cu biete mici câştiguri. Am încercat să răresc crizele şi am ajuns la calcul maniac al lunilor, al săptămânilor, al zilelor. Fără să recunosc, înduram perioadele de disciplină excesivă doar susţinută de speranţa clipei când voi putea din nou păcătui. În felul acesta ajungeam să cedez primei ispite ieşite în cale doar pentru că mă stăpânisem prea multă vreme. Îmi fixam dinainte, cu aproximaţie, sorocoul proximei căderi. Mă abandonam, de fiecare dată puţin prea repede, nu atât din nerăbdarea de a trăi extazul acela lamentabil cât de a mă cruţa de oroarea de a aştepta accesul şi de a-l îndura...

Te scutesc de relatarea precauţiilor pe care le-am luat împotrivă-mi. Mi se par acum mai înjositoare decât păcatul însuşi. Mi-am imaginat la început că trebuie să evit prilejurile, însă repede am înţeles că actele noastre nu sunt decât nişte manifestări şi ceea ce ar trebui să schimbăm este chiar natura noastră. M-am temut până la o vreme de evenimente, dar am ajuns să mă tem chiar de trupul meu. Îmi devenise limpede că instinctele ne năpădesc sufletul şi întreaga fiinţă. Şi atunci n-am avut unde să mă adăpostesc, să aflu un răgaz. Găseam în gândurile cele mai inocente germenele unei ispite, nu era unul să nu rămână multă vreme necorupt. Păreau că putrezesc în mine, iar de suflet, când l-am cunoscut mai bine, mi s-a făcut la fel de teamă ca şi de trupul meu.

Singură la răsărit... dar până la urmă tot o să mă trezesc.

celmaitu al meu

celmaitu al meu aduce persoane noi în viaţa mea, mă duce în vieţile zbuciumate ale altora, duce departe oameni mai mult sau mai puţin dragi mie sau plec cu el fără să mă uit înapoi. E ca şi un cufăr plin de amintiri ţinut sub pat, însă celmaitu e mereu în mişcare pe liniile vieţii. Ultima mea experienţă cu celmaitu are loc într-o seară geroasă de ianuarie...

Trenul de persoane celmaitu nr. 1821 în direcţia fărăcaledeîntoarcere va pleca de la linia prezent. Trenul va opri în toate staţiile până la viitor. Vă dorim călătorie plăcută.

El se aplecă repede spre mine şi mă sărută scurt... ultimul sărut înainte de plecare, dar îmi dădui numaidecât seama că sărutul acesta al lui însemna mult mai puţin decât strângerea de mână din ziua primei noastre întâlniri:

- Noapte bună, dragule, îi spusesem din nou.

- Să mă suni...

După ce trenul dispăru în întunericul orizontului şi am rămas singură în mijlocul grupului de călători străini de pe peron, m-am simţit copleşită de un sentiment de neagră deznădejde şi pustietate. În primul moment m-am speriat şi nu mai ştiam ce să fac, dar am reuşit să alung acest sentiment, întocmai ca atunci când vezi că ţi s-a urcat pe haine un gândac respingător, pe care îl azvârli şi-l calci sub talpa piciorului. Acasă, toată noaptea m-am zvârcolit şi de fiecare dată când aţipeam, eram trezită de câte un tren care trecea bubuind în lungul terasementului liniilor. Dar nu zgomotul acesta mă înspăimânta. Adevăratele motive ale spaimei care îmi paralizau trupul erau grijile din sufletul meu, dar propriu-zis nici acestea în întregime, în clipa când în faţa gării reuşisem să-mi stăpânesc groaza de a rămâne singură.

Îmi dorisem această singurătate, deoarece eram convinsă că acesta va fi mijlocul cel mai indicat pentru a-mi pune la încercare puterea de voinţă de care aveam nevoie. Cu toate acestea, eram convinsă că va veni şi ziua când voi reuşi să ajung în stăpânirea acestei puteri de voinţă, fără să mai simt nevoia de a fi singură... Încă o aştept.

Trenul de persoane celmaitu nr. mereualtul în direcţia fărăcaledeîntoarcere va pleca de la linia prezent. Trenul va opri în toate staţiile până la viitor, destrămând umbrele din suflet şi adunând anii uitaţi într-un tot, care face legătura între trecut şi viitor.

Vă dorim călătorie plăcută.

Acum aş vrea să aud poveşti despre celmaitu al Giuliei, al Cristinei şi celmaitu al lui Zamfy. :)
photo

~

Eşti ceea ce visezi, şi prea puţini vizualizează dorinţele, sau acestea sunt de natură inferioară. a scris Octavian Coifan.

Oscar et la dame Rose

Aşa începe antologia de 11 scrisori pe care Oscar, un băieţel de 10 ani, bolnav de leucemie, doreşte să le trimită lui Dumnezeu, în ciuda resentimentelor şi a neîncrederii în acesta. Nu vreau să vă spun mai multe, pentru că aşa cum spune Oscar mai sus, scrisul e un fel de minciună frumoasă, ceva pentru oameni mari... şi, oricum, găsiţi multe recenzii online, iar cei care aţi citit Monsieur Ibrahim et le fleurs du Coran vă puteţi face o idee asupra însemnătăţii cărţii. 

Eu vreau doar s-o recomand, nu vă ia decât o oră şi poate câteva lacrimi. Ce-i drept, eu am plâns încontinuu chiar şi când am recitit-o a doua zi, dar mi-a oferit atâta linişte... :)

read this book online

Poetry time

Două dintre cele mai frumoase poezii citite recent...

Du-te! 
Mă laşi în urmă şi pleci fără mine.

Nu te vei uita vreodată înapoi.

Aşa eşti tu, nu pot să te condamn.

Mă laşi în urmă şi lipsa ta mă doare

Şi cerul meu se întunecă

Şi toate lucrurile pier.

Mă laşi în urmă şi-mi iei…

Îmi iei clipele

Îmi iei zâmbetele,

pe care le păstram împreună,

Îmi iei anii pe care i-am dorit,

Îmi iei visele,

Îmi iei tot fără a mă întreba

De vreau.

Ia-mi iubitule şi lacrimile!

Ia-mi iubitule şi coşmarurile din noapte!

Ia-mi şi nopţile în care voi fi singură!

Ia-mi şi amintirile,

Pe care le voi construi fără tine.

Ia-mi iubitule tot!

De ce eziţi?

Te temi că o să  doară?

Te temi că nu le poţi duce pe toate?

Ia-le iubitule! nu te teme

Lasă-mă cu mine şi du-te!

Zâmbeşte liber pe alte drumuri.

Du-te!

sursa: http://puricelatava.wordpress.com/2010/01/20/du-te/

Mă dor... 
Mă dor ochii, de greutatea viselor ce apasă încă pe ei,

Mă dor umerii de povara ochilor tăi închişi peste clipe,

Mă dor picioarele obosite în căutarea ta,

Mă dor munţii pe care i-am lăsat departe şi

Săruturile ce s-au uscat în bătaia vântului.

Mă dor anii ce vor să vină,

Mă dor anotimpurile ce lasă în mine parfum de crini,

Mă dor urletele nestrigate şi

Cuvintele nerostite.

Mă dor toate dintr-o dată

Iar…tu taci

Lângă mine dormi tăcut

Şi nu observi cum toate mă cuprind

Până nu voi mai fi nici om,

Nici munte,

Nici apă limpede de izvor.

Mă doare tăcerea ta!

sursa: http://puricelatava.wordpress.com/2010/01/15/ma-dor/

Timpul zboară

Ştiu că sună a lost in cliches, dar mă uitam ieri la clipul de mai jos şi realizam că timpul, cu toată subtilitatea sa, nu iartă pe nimeni. Şi-n urma trecerii noastre prin el, privim înapoi şi... avem regrete. Da, îndrăznesc să susţin că nu există în lumea aceasta o persoană care să nu aibe măcar un regret. Unii ne luptăm cu mai multe, alţii cu mai puţine, unele sunt mai grele, altele mai uşor de suportat, dar cu toţii cunoaştem sentimentul. Bineînţeles, mai există şi o categorie specială pentru vanitoşi, laşi, iresponsabili şi gică-contra. Cei care aleg să se ascundă după paravanul: Regrete? Oh... nu! Eu nu am. E ok... negarea e un mecanism de apărare suficient de bun în unele cazuri. Dar nu poţi să te aperi spunând că trecutul trebuie lăsat în pace. Nu poţi face asta. Cum spuneam mai demult, oamenii amestecă trecutul cu prezentul. Îl îmbracă pe al doilea în rămăşiţele primului iar mai apoi se străduiesc să le împace. De asta depinde cât de multe regrete ai...

Priviţi ce reacţii interesante au oamenii când sunt întrebaţi care e cel mai mare regret al lor? Minutele 02:50 - 09:00 mi se par absolut copleşitoare... Expresiile faciale, emoţiile, privirile, zâmbetele, tristeţea din ochii lor... pur şi simplu nici nu mai e nevoie de cuvinte.

My biggest what? Oh... you have to choose only one? There are so many... 

De fapt, ce sunt regretele? Tind să cred că majoritatea răspunsurilor la întrebarea What if... ? intră în categoria regrete. Ce ar fi fost dacă aş fi făcut/mers/cântat/spus/tăcut/întrebat/ascultat/citit/etc... ?

Regretele sunt gândurile tale, acelea pe care nu le spui nimănui, care devin apăsătoare, prind rădăcină, te împovărează, te imobilizează. Gândurile acelea care luând locul ideilor înnoitoare te paralizează măcinându-te pe dinăuntru...

50 de oameni, o singură întrebare: Care e regretul tău cel mai mare?

photo

When people change

Versiunea audio

photo

Suflet de copil

„Suflet... suflet de copil...

Prin ce colţ te-ai dus tiptil? 

Eşti în lada cu păpuşi? 

Ori ascuns pe după uşi?

Suflet, suflet de copil...
Hai-napoi tiptil, tiptil
În albumul cel cu poze
Unde visele-s doar roze.
Unde nu ştii ce e teama
Şi păpuşa spune mama.
Unde plânsul are leac
Şi suspinele lin tac...

Suflete, de ce nu ştii un copil din nou să fii?”

photo

Furtună de amintiri

Uneori mă bântuie amintiri. Ca azi, de exemplu, stând în balconul de la etajul şase, pe care în curând îl voi părăsi, privind peste freamătul Someşului şi ascultând geamătul vântului. Nu te teme, n-o să-ţi destăinui nimic. Nici nume n-o să-ţi dau. Pe unele le-am uitat, pe altele nu le-am ştiut niciodată. Revăd în gând curba unui umăr, a unei guri sau a unei pleoape, anumite chipuri care mi-au fost dragi pe ntru tristeţea lor, cuta de oboseală din colţurile unor buze şi chiar inocenţa greu de definit pe care o are perversitatea unei făpturi tinere, ignorante, râzând nepăsător. 

Au început să cadă picuri mari şi reci ce-mi amintesc de primul vis pierdut. Tot ce urcă, cât de vag, din adâncul sufletului pe suprafaţa trupului mi-a rămas în amintire. Mă poartă gândul la nişte necunoscuţi pe care n-o să-i mai revăd niciodată, pe care nici nu ţin deloc să-i revăd şi care, tocmai de aceea, vorbesc sau tac nealteraţi în amintire.

Nu i-am iubit. Nu doream să dau durata unei iubiri puţinei bucurii pe care mi-o procurau. Nu aşteptam de la ei nici înţelegere, nici mai multă tandreţe decât încape într-o clipă. Mă mulţumeam să le ascult viaţa, care este taina oricărei fiinţe, la fel cum mă bucur acum să ascult tunetele ce traversează negura... Viaţa este atât de minunată încât o poţi iubi mereu. Pasiunea are nevoie de ţipăt ca furtuna de fulger, chiar şi iubirea simte nevoia de cuvinte, doar compasiunea poate fi tăcută.

Am simţit-o uneori, nu doar în inerentele clipe de gratitudine şi de destindere, ci chiar faţă de persoane străine de orice bucurie. Am trăit asemenea sentiment în tăcere, cei care mi-l inspirau n-ar fi înţeles ce simt pentru ei. Nici nu este nevoie să înţeleagă cineva. Mi-au fost dragi în felul acesta...

Ploaia îmi dezmiardă laptopul... :)

~

E atâta poezie în tot ce ne-nconjoară...

photo

Se scutură din salcâmi...

Se scutură din salcâmi o ploaie de amintiri parfumate. Este o vreme astăzi care mi-ar părea plăcută pentru a scrie fleacuri preţ de cinci sau şase ore, ca să spun vrute şi nevrute, ca să citesc izbutitele parodii ale lui Zamfy, ca să-mi omor timpul.

Însă am două mari nenorociri. Una singură m-ar distruge poate, dar trăiesc între cele două fiindcă sunt contrarii. Fără această obişnuinţă tristă, fără această descurajare, fără această părăsire, fără această dispoziţie sufletească tihnită faţă de tot ceea ce s-ar putea dori, activitatea care mă zoreşte şi mă frământă m-ar mistui într-o clipă. Dar plictiseala îmi slujeşte cel puţin ca să-i încetinesc desfăşurarea. Ar domoli-o şi mintea, dar între aceste două mari forţe raţiunea mea e foarte slabă. Nu poate face altceva decât să cheme într-ajutor pe una, când cealaltă iese învingătoare. O duc astfel într-o lâncezeală maximă... câteodată chiar mă fură somnul, iar între timp, lângă un douăzeci şi unu a mai venit un unu. :)

photo

Simfonie istovită

Diversitatea lor se manifestă în certuri violente şi tonice. În faţa frumuseţii, ea nu ştia să tacă. El alegea pauze contemplative. Situaţia lor de iubiţi era, cel puţin în aparenţă, mai puţin dramatică. Se gândea adesea la acest fapt.

- Îmbrăţişează-mă.

- Da.

O făcea cu indolenţă, ca să o potolească. Dorea cu disperare să aibe nevoie de ea. Uita de somn, iar lacrimile îi curgeau fără ca ea să le poată ascunde înainte ca el să-şi dea seama. Nu mai avea forţă, nici tonalitate vocală. Era o fiinţă fără apărare, legată de voinţa lui.

- Voiam doar să ştiu cum te simţi.

Atunci el se aşeză, acceptând, împotriva propriei voinţe, un duel extenuant cu sufletul.

- Iubirea are nevoie de cuvinte. Eu am nevoie de ele. Trebuie să ştiu cum te simţi. Cum trăieşti. Ce ai înăuntru.

Genul acesta de întrebări îl plictisea şi e foarte probabil că doar ea era iubire.

Pentru că am promis cândva (adică aici) că voi scrie o simfonie a iubirii...

Passion

"When you work hard to do something right, you don't want to forget it."

(Ted Bundy)




 

Triumph and Loss

A fight with yourself is the hardest fight. To beat yourself up is the most beautiful victory.

(Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz)

~

There comes a moment when our lives change forever. The moment we admit our weaknesses, the moment we rise to a challenge, the moment we accept a sacrifice, or let a loved one go. And sometimes the change in our lives is an answer to our prayers.

(Desperate Housewifes quotes)

Eu către supraeu pierdut

Cum vrei... aşteptăm. Asta e, aşteptăm. Ce? Aşteptăm pentru a aştepta. Aşteptăm împreună să se lumineze de ziuă. Aşa că acum eu sunt aceea care stau în fotoliul tău, între pereţii tăi şi amintirile tale. Tu te-ai săturat să veghezi un trecut îndepărtat care se fărămiţa în memoria ta, te-ai săturat să aduni crâmpeie de viaţă ca piesele desperecheate ale unui joc de imagini în mijlocul cărora tu nu vei regăsi niciodată imaginea ta. Obosită de aşteptare, ai plecat, tăcută, încredinţându-mi ştafeta aşteptării tale. Te-ai afundat în somn fără să previi, fără să te plângi, dar şi fără să laşi vreun mesaj, vreo indicaţie, vreun sfat. Şi eu trebuie să descifrez somnul tău, să pricep frazele tăcerii tale. Oare vei părăsi acest corp duşman pe care nu-l mai voiai? Vei traversa în noapte şi în sens invers prin toate nopţile de vis, de veghe sau absenţă care ţi-au marcat viaţa?

Somnambulă, de-a lungul câtor acoperişuri, culmi sau prăpăstii ai mers? Din câte vise te-au trezit goluri neaşteptate sub paşii tăi timizi, râuri săpate deodată şi surpând cărările tale fragile, opriri neprevăzute la marginea podurilor rupte şi în faţa ta malul inaccesibil, bogăţii transformate în nisip între degetele tale întinse?

Somnambulă în echilibru pe muchia vieţii tale, câte treziri bruşte n-ai îndurat? Vei putea în sfârşit să mergi, liberă, departe de neputinţă, vei putea să-ţi iei zborul fără să fii deranjată şi trezită pentru zile care n-au fost niciodată mai bune?

Eu aş vrea ca această noapte pe care tu ai ales-o ca să te plimbi să dureze la nesfârşit şi tu să rătăceşti în pace pe aripile vântului, printre colinele somnului tău. Aş vrea să nu te părăsesc încă, să-ţi ghicesc itinerariul şi să te urmez în meandrele uitării în care tu te afunzi. Şi dacă trebuie să-ţi pierd urma, cel puţin să nu fie prea repede, să am timp să spun adio siluetei tale tremurătoare la marginea orizontului.

Aştept şi am timp să aştept. Ceva în culoarea nopţii, în ritmul pulsaţiilor tale şi a răsuflării tale liniştite, ceva în curba îndărătnică a pleoapelor tale închise îmi spune că nu trebuie să aştept întoarcerea ta. Somnul tău, de data asta, ascunde o plecare definitivă, dar nu mi-e teamă. Veghez.

În curând va fi o nouă dimineaţă. Tu vei fi deja departe. Cu toate că dorinţa mea de a dormi lângă tine e mare, va trebui totuşi să mă mişc, căci eu am un Turn cu ceas de vizitat, căci eu sunt încă printre cei vii. La ei nu poate fi vorba să dormi ziua fără pretext şi să vorbeşti unei umbre. Va trebui chiar să-i chem şi ei se vor repezi la căpătâiul tău.

Fără ca ei să ştie, eu voi cunoaşte două vieţi paralele: aceea, vizibilă, care va însoţi corpul tău acolo unde ei vor decide să-l conducă şi cealaltă, nocturnă, moştenire de umbre şi lumini, clipe fugare, scene trăite şi visate ale vieţii unei femei care moare în noaptea asta.

Decadentism dizolvat

De cum începe ziua sunt abătută. Mă cuprind tristeţea şi neliniştea. Nu pot să mă ocup de nimic, nu-mi închipui cum or să treacă atâtea ore. Când este în toată strălucirea sa, mă copleşeşte, mă retrag la întuneric, îmi dau silinţa să-mi văd de vreo treabă şi închid peste tot ca să nu observ că nu e nicio urmă de nori pe cer. Iar când lumina soarelui se îmblânzeşte şi simt în jurul meu acel farmec al unei seri minunate care mi-a ajuns atât de necunoscut, mă întristez, mă las în voia întâmplării... Sunt plictisită în viaţa mea comodă de mai multe amărăciuni decât omul chinuit de nenorocire. Mi s-a spus: eşti mai liniştită acum.

Da, paraliticul este liniştit în patul său de durere...

Să-ţi trăieşti zilele când eşti în puterea vârstei aşa cum bătrânii îşi petrec cele din urmă zile de odihnă, să aştepţi şi să nu speri deopotrivă, într-una nelinişte fără dorinţă şi frământare fără scop... Ceasuri necurmat zadarnice, discuţii în care intri ca s-arunci nişte vorbe, în care te fereşti să spui lucrurilor pe nume, prânzuri la care mănânci fiindcă eşti în culmea plictiselii, neprietenoase şi palide petreceri, prieteni fără apropiere sufletească, plăceri de ochii lumii, râsete ca să-i mulţumeşti pe cei care cască de zor ca şi tine şi niciun strop de bucurie. Să ai fără încetare trupul inactiv, muşchii atrofiaţi, mintea frământată, sufletul nenorocit şi să nu scapi nici măcar prin somn de acel gust de amărăciune, de constrângere şi plictiseli tulburătoare, înseamnă înceata agonie a sufletului.

2 steps from hell

Apreciez ca-ntotdeauna frumuseţea unui ţinut pitoresc, dar o simt mai puţin... sau felul cum o simt nu mă mai mulţumeşte. Aş putea spune că-mi aduc doar aminte că e ceva frumos. Şi altădată căutam locurile frumoase, împinsă de nerăbdarea dorinţei, neliniştea pricinuită de plăcerea minţii. Mă despart de aceste locuri astăzi, mă îndrumă plictiseala tăcerii lor. Ele nu mai vorbesc suficient de tare sufletului meu, nu aud ceea ce aş dori să ascult, nu aflu ceea ce aş dori să văd şi îmi dau seama că tot nemaigăsindu-mă în lucruri, am ajuns până la a nu mă mai afla pe mine însămi.

Privesc frumuseţile fizice ca şi iluziile sufleteşti, totul se spălăceşte pe nesimţite. Cum să descopăr în lucruri acele impulsuri care nu mai sunt în sufletul meu, acea expresivitate a pasiunilor pe care n-o mai am şi acele nuanţe liniştite, acele avânturi ale speranţei, acele voci ale fiinţei care se bucură? Nu mai simt decât ceea ce este nemaipomenit. Am nevoie de sonuri romantice ca să pot să aud şi de meleaguri măreţe ca să-mi aduc aminte de ceea ce mi-a fost drag altădată...

Trebuie să se stingă totul. Încetul cu încetul şi progresiv îşi dezvoltă omul fiinţa sa şi tot aşa se cade s-o piardă.

Pentru memoria mea, memoriile mele...

Intru în pădure când încă soarele nu luminează. După cum răsare, văd că o să fie o zi frumoasă. Merg prin frunzele încă jilave, prin petale de trandafiri, printre mărăcini, printre mestecenii ocrotitori. "Stau lângă un lac întins de vegetaţie, cuprins de animaţie. Aud apa cum coboară încet, licurit de tropot şi par clopoţel şi tac...". Un simţământ al acelei fericiri care se poate întâmpla mă frământă cu putere, mă îmbie la drum şi îmi apasă cugetul. Mă urc, mă cobor, umblu ca un om care vrea să se bucure... apoi un suspin, o uşoară mâhnire şi o întreagă zi proastă.

Versuri Aforic ft. Abiotic - Sunt singur

~

Vreme trece, vreme vine...

...toate-s vechi şi nouă toate, scria prin 1883, Eminescu. Şi câtă dreptate avea.  Parcă ieri împodobeam cu entuziasm un brăduţ şi ascultam de zor colinde. Cum se mai scurge timpul ăsta... dar nu vreau să fiu nostalgică, de fapt, nu vreau să vă molipsesc pe voi de nostalgie, că eu oricum sunt. 

Vă doresc tuturor sărbători frumoase şi fericite, alături de familie şi cei dragi. Să avem cu toţii parte de multă bucurie şi lumina să ne inunde sufletul, ca să zâmbim mai mult, să fim mai relaxaţi şi mai lipsiţi de griji, aşa cum tot Eminescu ne spune că ce e val, ca valul trece...

Paşte fericit, dragilor!

photo

Tu ce faci când nu ştii ce să faci?

Daţi-mi idei...

Imagine :)

[...] You may say that I'm a dreamer but I'm not the only one [...]

But just remember... :)

Elegia destinului

Azi dimineaţă, bâjbâind în noptieră după dopurile de urechi (vecinul meu iar făcea vocalize) am dat de cărţulia pe care am început să o citesc toamna trecută, Fiammetta lui Boccaccio, şi pe care nu am terminat-o din cauză că faptele pe care le povesteşte romanul, pe lângă durerea şi tristeţea împărtăşite, păreau atât de "mie nu mi se poate întâmpla asta niciodată".

Acţiunea este simpluţă, începe printr-un vis, artificiu străvechi folosit de atâţia scriitori din antichitate, care îi dezvăluie Fiammettei nenorocirile ce o pândesc şi pe care urmează să le îndure. Nu trece de altfel multă vreme şi ea îl cunoaşte pe Panfilo, tânăr străin de oraş, de care, deşi măritată, se îndrăgosteşte şi îi împărtăşeşte dragostea cu aceeaşi înflăcărare. Şi, ca întotdeauna, sfaturile şi dojenile bătrânei doici, care încearcă să-i arate primejdiile ce o pândesc, se dovedesc nefolositoare, iar cei doi tineri se lasă stăpâniţi de iubire. Într-o bună zi însă, Panfilo trebuie să se înapoieze acasă, chemat de bătrânul său tată, care locuieşte într-un alt oraş, destul de îndepărtat. Zadarnice sunt încercările Fiammettei de a-şi împiedica iubitul să dea ascultare poruncii părinteşti... Panfilo pleacă, făgăduind să se înapoieze înainte de sfârşitul celei de-a patra luni. 

Trec însă cele patru luni, iar Panfilo nu revine şi nu va mai reveni niciodată, iar toată cartea nu-i decât povestea suferinţelor prin care trece tânăra femeie, în timp ce aşteaptă cu înfrigurare înapoierea iubitului...

Scris între 1342 şi 1343, romanul ocupă un loc aparte faţă de restul operelor lui Boccaccio. Dacă în toate celelalte scriitorul nu face niciun secret din trădarea femeii iubite, aici, în această "elegie", cum îi spune el, faptele suferă o răsturnare, iar lacrimile curg de data aceasta din ochii celei care, în viaţa adevărată, îi făcuse pe alţii să plângă. Ea este acum cea părăsită, ea numără zilele şi nopţile în aşteptarea iubitului plecat departe, ea tremură la fiecare veste pe care o află în legătură cu cel mult aşteptat, ea caută, împinsă de deznădejde, să-şi pună capăt zilelor pentru a scăpa de suferinţe, atunci când îşi dă seama că plecarea celui drag a însemnat despărţirea definitivă şi că toate făgăduielile care-i fuseseră făcute erau numai vorbe amăgitoare, menite să ascundă un adevăr mult prea dureros pentru sufletul ei...

Stau acum şi mă gândesc că nu a fost doar o întâmplare să trec în acea zi frumoasă de octombrie prin faţa anticariatului unde, peste un teanc de cărţi vechi, stătea şi cărticica asta, tristă şi misterioasă, şi probabil nu a fost nici o coincidenţă să pun mâna direct pe ea... Regret că nu am terminat-o de citit la timp, atunci când Universul mi-a scos-o-n cale, poate aş fi fost mai înţeleaptă... :)

photo

Internal struggle

[...] şi-mi stau pe tâmple Soarele şi Luna, acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine [...]

photo

Metacogniţie defulatoare

Am terminat. Am terminat o poveste, o poveste care a început promiţător şi magic, terminându-se jalnic şi fad, povestea unui pitic care iubea albastru. Un albastru ce părea infinit şi veşnic, dar care, uite, s-a sfârşit... Sufăr? Nu, nu sufăr. Îmi pare rău? Nu, nu-mi pare rău. Regret? Nu, nu regret. Dar cu siguranţă urăsc şi nu iert.

Urăsc şi nu iert că m-a minţit cu atâta nonşalanţă de atâtea ori, până-n ultima clipă.

Urăsc şi nu iert că mi-a distrus sănătatea şi metabolismul, fără să-i pese, să regrete, să spună măcar o dată, din politeţe, un îmi pare rău sau să-mi fi fost alături până treceam peste.

Urăsc şi nu iert că i-am iertat atâtea lucruri şi i-am acordat atâtea şanse, iar când aveam nevoie şi eu de una, de o primă şi ultimă şansă, nu am primit-o.

Urăsc şi nu iert că mi-a promis pe peronul gării, uitându-se în ochii mei, că nici nu-mi voi da seama ce repede va veni înapoi, dar a plecat şi nu s-a mai întors.

De fapt, urăsc şi nu iert toate promisiunile sale, fiindcă toate au fost deşarte.

Urăsc şi nu iert că din orgoliu stupid nu m-a ascultat, deşi aveam dreptate şi ştia că am dreptate.

Urăsc şi nu iert  că nu m-a lăsat să salvez ce mai era de salvat, spunându-mi că exagerez şi că sunt paranoică.

Urăsc şi nu iert că împreună la bine şi la greu a fost spus doar pentru că suna bine, fiindcă a renunţat atât de uşor când a dat de greu.

Urăsc şi nu iert că ar fi putut să fie bine, am fi putut să o scoatem la capăt, dar a preferat să nu lupte.

Urăsc şi nu iert că am fost avertizată şi nu am crezut, am crezut că e diferit, dar de fapt superficialitatea lui a fost mai meschină decât tot ce am cunoscut vreodată eu a fi josnic.

Urăsc şi nu iert că m-am aruncat cu capul în mocirla pe care am considerat-o apă cristalină, în care mi-am pierdut inocenţa. Inocenţă pe care am păstrat-o cu grijă, pe care i-am oferit-o cu toată dragostea, naivitatea şi credulitatea, crezând că va şti să aprecieze, dar lui nu i-a păsat că a furat-o cu atâta grosolănie.
Urăsc şi nu iert că s-a sfârşit la telefon, noi care râdeam mereu de cei care făceau asta pe net, prin sms sau la telefon...

Urăsc şi nu voi putea ierta niciodată că nu a avut răbdare cu mine măcar un sfert din câtă am avut eu cu el, că nu mi-a oferit măcar o zecime din timpul pe care eu i l-am oferit pentru a remedia lucrurile, că nu am avut parte de susţinerea morală ce mi-a promis-o, dar sunt fericită că mi-am dat seama la timp de cine e şi nu când ar fi fost prea târziu pentru a evita un dezastru. Pentru o persoană care dă bir cu fugiţii în mijlocul bătăliei, fără să-şi dea osteneala pentru NOI, nu merită să te complici...

Sper că voi putea uita în curând ce şi de ce urăsc şi nu iert, pentru a putea păstra pentru mine intactă doar amintirea clipelor frumoase, care au fost destule, deşi marea lor majoritate născută din minciună. Meanwhile, I'm looking forward to fall... in love again. Maybe this time it'll be true purple love.

P.S.: Did you know purple is my favourite colour?

Mi-e târziu

Mi-e târziu să cred în glasul tău, în lumea ta şi-n privirea ta...

Sufletul cere morfină

"Nu ştiu ce se-ntâmplă încă, o mare parte din mine începe să plângă. Sufletul cere morfină, vreau înapoi. Vă rog duceţi-mă înapoi..."